Cum găsesc echilibrul între antrenamente, familie și mine însămi

Chiar dacă practic un sport în care port zilnic mănuși la antrenamente, viața mea îmi cere să port și alte tipuri de mănuși invizibile.Mănuși pentru rolul de mamă – delicate, fine, pline de blândețe – atunci când copilul meu are nevoie de mine, de răbdarea și iubirea mea.Mănuși pentru mine însămi – unele care să mă ajute să mă echilibrez, să mă înțeleg și să accept că viața mea este alcătuită din mai multe roluri care trebuie îmbrățișate, nu puse în competiție.Și, bineînțeles, mănușile de sportiv – tari, pline de forță, care mă învață să lupt pentru visurile mele.

Toate aceste roluri, uneori contradictorii, m-ă obosesc, m-ă provocă, dar mai ales m-ă învăță enorm. Ele m-ă formează în continuare ca om și îmi arătat că echilibrul nu se găsește peste noapte, ci se construiește zi de zi, prin acceptare și disciplină.

Viața de sportivă de performanță

Viața de sportivă de performanță nu este deloc ușoară. Antrenamentele zilnice pot deveni atât de solicitante încât uneori simți că îți pierzi motivația. Însă am învățat că motivația nu este totul. Ca să rămâi pe acest drum, ai nevoie de disciplină, de o rutină bine pusă la punct și de curajul de a merge înainte chiar și atunci când nu vezi clar încotro te îndrepți.

Pentru mine, a renunța nu este o opțiune. Fiecare antrenament cere energie, timp, dedicare, muncă și perseverență. Dar toate aceste sacrificii capătă sens atunci când știu că am un vis pentru care lupt. În momentele grele, când corpul îmi cere odihnă sau mintea îmi șoptește să mă opresc, îmi amintesc că fiecare picătură de efort mă apropie de ceea ce îmi doresc cu adevărat.

Sportul de performanță m-a învățat răbdarea, rezistența și faptul că drumul spre succes nu e niciodată ușor, dar este întotdeauna valoros.

Rolul de mamă

De peste doi ani port un rol nou, poate cel mai frumos și cel mai greu dintre toate: rolul de mamă. Dacă sportul de performanță este o competiție cu mine însămi, creșterea unui copil este o altfel de competiție – una în care concurez cu răbdarea mea, cu prezența mea, cu atenția și cu iubirea necondiționată pe care trebuie să i-o ofer zi de zi.

Dacă sala și ringul de box înseamnă eu cu gândurile mele, acasă lucrurile se schimbă complet. Acolo nu mai sunt doar sportiva care luptă pentru visul ei, ci mama care trebuie să își lumineze copilul cu tot ce are mai bun. Sportul m-a învățat disciplină, forță și rezistență, iar toate acestea mă ajută enorm în creșterea lui. Totuși, uneori câteva ore cu el pot fi mai istovitoare decât orice antrenament.

În fața copilului meu nu există „nu mai pot”. Dacă sacul de box tace atunci când îmi pierd energia, copilul nu înțelege oboseala mea și are nevoie să fiu acolo pe deplin pentru el. Creșterea unui copil nu este ușoară, dar are cele mai frumoase satisfacții: un zâmbet sincer, o îmbrățișare caldă, un „te iubesc” spus din inimă. Toate acestea dau sens oboselii și fac ca fiecare efort să merite din plin.

Timpul pentru mine însămi – partea adesea neglijată

Trebuie să recunosc că uneori mă simt copleșită și parcă nu mai pot face față la tot ce am de dus. Între antrenamente, familie și toate responsabilitățile zilnice, există momente în care simt că nu mai rămâne nimic pentru mine. Cu toate acestea, am învățat să caut și să-mi fac loc pentru câteva minute de respiro. Uneori citesc câteva pagini, alteori scriu un articol pe blog, filmez un video pentru social media sau pur și simplu stau, fără să fac nimic.

Chiar dacă sunt o persoană energică și îmi place să fiu mereu în mișcare, am nevoie din când în când să mă opresc și să las timpul să curgă pe lângă mine. Cred că asta este esențial pentru oricine: în goana noastră zilnică, dacă nu ne facem timp pentru noi înșine, riscăm să devenim frustrați, triști și lipsiți de energie. Iar dintr-o astfel de stare nu putem să dăm tot ce e mai bun nici în familie, nici în carieră, nici în sport.

De aceea eu consider că timpul pentru sine nu este un moft, ci o necesitate. Este acel spațiu în care ne încărcăm bateriile, ne reconectăm cu noi înșine și eliberăm presiunea acumulată. Nu este o slăbiciune să spui „am obosit” sau „nu mai pot”. Dimpotrivă, este un semn de curaj și de iubire de sine. Pentru că atunci când ai grijă de tine, ai grijă și de cei din jur. Iar adevărata forță nu vine din a te forța mereu peste limite, ci din a ști când să te oprești pentru a reveni mai puternic.

Cum reușesc să le îmbin

Pentru a putea face față cu brio tuturor responsabilităților, am învățat că planificarea este esențială. Îmi organizez calendarul cu evenimentele importante, antrenamentele, competițiile care urmează și, la fel de important, îmi stabilesc timpul de odihnă obligatoriu. Fără acest echilibru între muncă și recuperare, totul ar deveni mult mai greu de dus.

Am învățat și că nu le pot face mereu pe toate perfect – și e în regulă. Acceptarea acestui lucru m-a eliberat de multă presiune. În loc să mă concentrez doar pe ce nu reușesc, am început să mă bucur de momentele mici: un zâmbet al copilului la micul dejun, un antrenament care îmi iese bine, câteva minute liniștite în care îmi beau cafeaua singură.

Cred că secretul stă în prioritizare. Să alegi ce este esențial și important de făcut într-o zi, să te organizezi în jurul acestora și să accepți că nu întotdeauna va ieși așa cum ai planificat. Iar peste toate, să nu uiți niciodată să te bucuri de viață, cu tot ce are ea de oferit.

O concluzie sinceră

Echilibrul între antrenamente, familie și mine însămi nu este ceva ce am găsit peste noapte. Este un proces zilnic, o dansare între responsabilități, dorințe și limitele proprii. Am învățat că nu trebuie să fiu perfectă în niciun rol – nici sportiv, nici mamă, nici eu însămi. Ceea ce contează cu adevărat este să fiu prezentă, să fiu conștientă de fiecare moment și să îmi ofer iubire și răbdare, atât mie, cât și celor din jur.

Fiecare zâmbet al copilului, fiecare antrenament dus la capăt, fiecare minut în care aleg să mă reconectez cu mine însămi îmi reamintește că toate aceste mănuși invizibile pe care le port în viață îmi dau putere. Puterea de a continua, de a iubi și de a mă bucura de drumul meu.

Echilibrul nu înseamnă să faci totul perfect, ci să înveți să îmbrățișezi fiecare rol cu curaj, răbdare și bucurie. Și să știi că, atunci când tu ești bine, totul în jurul tău poate străluci mai puternic.