Scrisoare pentru fetița care voia să devină campioană – ai reușit

Dragă Lacră mică,

Scriu asta cu inima plină. Nu pentru că am câștigat medalii sau pentru că am purtat tricolorul pe piept. Ci pentru că am învățat să te văd pe tine — fetița aia cu pumnii mici, cu părul prins in coadă, ochii mari și cu un vis uriaș.

Îmi amintesc perfect prima dată când ai spus: „Vreau să fiu campioană.”

Nu erai intr-o sală de sport. Nu erai pe podium. Nu erau camere de filmat.

Era un colț de lume simplu, intr-un sat uitat de lume,intr-o cameră mică,uitându-te cu ochii ațintiți la televizor la Jocurile Olimpice. Aveai genunchii juliți de la fotbal și pumnii strânși, ai rostit acele cuvinte ca pe o rugăciune.

Vreau sa fiu campioană.

N-ai spus-o tare. Nici cu aplauze în jur.

Ai spus-o în șoaptă, ca și cum ți-ar fi fost teamă că, dacă te aude cineva, o să râdă. Și poate chiar au făcut-o. Pentru că în ochii lor erai „doar o fetiță”.

Dar în ochii tăi… erai deja o luptătoare.

Țin minte cum îți băteai pumnii unul de altul în joacă, imitând boxul de la televizor.

Cum te uitai fascinată la sportivii care urcau pe podium și ziceai în gând:

„Și eu o să fiu acolo. O să port steagul. O să îmi strige numele.”

Dar nimeni nu a văzut cât de mult credeai.

Nimeni nu știa că acel vis mic, rostit într-un colț de lume uitat, avea să devină centrul vieții tale.

A fost prima dată când ai visat cu tot sufletul, fără să știi ce te așteaptă.

Fără să cunoști durerea înfrângerii, gustul sângelui sau tăcerea după eșec.

Dar și fără să știi cât de departe ai să ajungi.

Ai spus că vrei să fii campioană...

Și de acolo a început totul.

Nu cu pași mari, nu cu victorii.

Ci cu o voce mică și o inimă imensă.

Știu cât ți-a fost de greu când ai pierdut primul meci. Ai plâns pe ascuns, ai vrut să renunți, dar ai tăcut și te-ai dus la sală din nou. Asta a fost prima ta victorie reală: ai ales să rămâi. Să rămâi pe drumul tău, chiar și când părea că duce nicăieri.

Ai trecut prin ani în care nu doar că nu te băga nimeni în seamă, dar te simțeai invizibilă. Au fost zile în care mergeai la antrenament cu stomacul gol, dar cu inima plină de ambiție. Au fost meciuri în care nu ai pierdut doar pe tabelă, ci și puțin din încrederea în tine.

Dar tu nu ai renunțat. Ai mușcat din durere și ai transformat-o în combustibil.

Îți amintești când simțeai că nu ești suficient de bună? De rapidă? De feminină? Ai dus toate acele lupte în tăcere, în vestiare reci, în camere unde doar tu îți ștergeai lacrimile. Și totuși, te-ai ridicat. Din nou și din nou.

Aș vrea să te pot strânge în brațe acum și să-ți spun:

Nu ești slabă pentru că plângi.

Nu ești nebună pentru că vrei ceva ce pare imposibil.

Nu ești ciudată pentru că îți place să lupți.

Ești curajoasă. Ești puternică. Ești exact așa cum trebuie să fii.

Și știi ce? Ai reușit.

Ai trecut prin ani în care nimeni nu credea cu adevărat în tine. Ai avut accidentări, ai fost înfrântă, ai fost pusă la pământ nu doar fizic, ci și mental și emoțional. Dar ai ales de fiecare dată să te ridici. Să nu te oprești. Să faci încă o rundă. Încă un pas. Încă un vis dus mai departe.

Ai reușit, nu doar pentru că ai câștigat un titlu european,o medalie mondială sau te-ai calificat la Jocurile Olimpice.

Ai reușit pentru că ai rămas tu. Cu toată inima. Cu toate rănile. Cu toată lupta.

Acum, când te uiți în oglindă, vezi o femeie. O femeie care a crescut din visul unei fetițe și care îi poartă speranțele în fiecare zi. Vezi o campioană, dar mai presus de toate, vezi un om care a ales să nu renunțe la sine.

Te iubesc, Lacra mică. Și îți promit că voi continua să lupt pentru tine.

Pentru că tu ai fost începutul.

Și fără tine… n-aș fi fost eu.

Cu recunoștință,

Lacramioara – cea care ți-a dus visul mai departe 🥇💫