Singurătatea care m-a clădit: două variante, un drum

Există momente în viață în care ești doar tu cu tine. Fără validare, fără aplauze, fără cineva care să-ți spună că va fi bine. Momente crude, tăcute, în care lumea pare că trece pe lângă tine, iar tu rămâi pe loc. Atunci ai de ales: ori te ridici, ori te lași îngropat de îndoieli. Ori crești, ori te micșorezi. Niciodată nu m-am simțit mai expusă și mai sinceră ca în acele perioade de singurătate. Și tot acolo m-am găsit cu adevărat.

Spun asta pentru că am trăit-o. Încă din copilărie, viața m-a pus în situații în care a trebuit să devin mare înainte de vreme. Nu-mi amintesc jocuri sau vacanțe fără griji, dar îmi amintesc clar cum eram copilul în care părinții mei și-au pus toate speranțele. Eram lăsată adesea acasă cu frații mei și cu grija treburilor casnice. Uneori mă simțeam mică, nesigură, cu teama că nu voi face față și că voi dezamăgi.

Dar chiar și așa, în sufletul meu de copil, simțeam că am două variante: ori fac tot ce pot să le arăt că pot duce greul, ori mă ascund și renunț, trăgând după mine și vinovăția. Și am ales, de fiecare dată, să încerc. Să mă ridic cu mâinile tremurând și să spun: „Pot. Nu știu cum, dar pot.”

„Puterea nu vine din capacitatea de a face față, ci din a merge mai departe chiar și atunci când nu poți.” – Napoleon Bonaparte

Îmi amintesc cum eram trimisă să plătesc facturi sau să plec singură la oraș, deși locuiam la sat. Mă simțeam copleșită de responsabilități care nu aveau nicio legătură cu vârsta mea. Dar fiecare drum singură m-a învățat ceva despre mine: că am resurse, că am curaj, că pot fi propriul meu sprijin.

Apoi a venit adolescența. Am plecat departe de casă, la liceu, și mai apoi în sportul de performanță. Acolo, singurătatea a luat alte forme: camera de cămin unde mă întorceam obosită după antrenamente, fără ca nimeni să mă aștepte. Tăcerea de după un meci pierdut. Orele lungi după o accidentare, în care doar gândurile îți mai sunt companie. Clipele în care toți te uită, când nu mai ești „cea care câștigă”, ci doar o variantă șubredă a ceea ce ai fost.

Dar chiar și atunci, tot aveam două variante: ori mă agăț de ce am și mă reconstruiesc, ori renunț și las durerea să mă definească. Am ales din nou și din nou să cred în mine. Chiar și atunci când nimeni altcineva nu mai credea.

Poate cea mai grea formă de singurătate a fost după accidentări. Când simți că toți uită de tine. Când te vezi în oglindă și nu mai recunoști sportivul care ai fost. Când doare și fizic, și psihic. Atunci ai două variante: ori îți spui că ești terminat, ori alegi să te reconstruiești din ruine.

Și am ales să cresc. Să îmi dau voie să simt, dar și să mă ridic. Pentru că, dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face în locul tău.

„Nu ești niciodată singur atunci când ai încredere în tine.” – Roy T. Bennett

Pentru mine, singurătatea a fost antrenorul tăcut, dar cel mai exigent. M-a pus în fața oglinzii și m-a întrebat fără menajamente: „Cine ești fără aplauze? Cine ești fără medalii?” Și acolo am înțeles că valoarea mea nu vine din ce spun alții, ci din cum aleg eu să reacționez atunci când nu mai e nimeni în jur.

Am fost în momente în care toți au tăcut. În care susținerea s-a evaporat, iar încrederea altora în mine părea pierdută. Dar tocmai în acele clipe m-am clădit. Pentru că atunci când nu mai ai pe nimeni, înveți să te ții singură de mână. Înveți să îți devii acasă, antrenor, prieten și sprijin.

„Uneori trebuie să fii pierdut, ca să te poți regăsi.” – Mandy Hale

Acum, privind în urmă, știu sigur: singurătatea m-a clădit. Nu medaliile, nu aplauzele, nu podiumurile. Ci acele momente în care am fost doar eu cu mine și a trebuit să decid dacă aleg să cred în mine sau să mă las frântă.

Astăzi, nu-mi este frică de singurătate. Nu pentru că e ușoară, ci pentru că știu cine devin prin ea. Ea m-a învățat să aleg. Iar alegerea cea mai grea și mai frumoasă a fost mereu asta: să mă ridic, chiar și când simțeam că n-am din ce. Pentru că undeva în mine, o voce șoptea mereu: „Nu ai parcurs tot drumul până aici ca să te oprești acum.”

Așa că, dacă citești asta și treci printr-o perioadă în care simți că ești singur/ă… să știi că nu ești pierdut/ă. Ești doar într-un proces. Și chiar dacă azi pare greu, mâine vei privi înapoi și vei spune: „Singurătatea nu m-a înfrânt. M-a construit.”

Și vreau să-ți spun ceva: ai tot ce îți trebuie ca să devii mai puternic/ă decât ai fost vreodată. Nu fugi de singurătate. Privește-o în ochi. Pentru că în ea se ascunde, de multe ori, versiunea ta cea mai bună.