Primii mei pași în lumea boxului: începutul unei pasiuni

Fiecare mare campion a început cu pași mici și cu multă muncă.

Mă numesc Lacramioara , am 31 de ani și practic boxul de performanță de aproximativ 15 ani. De mică am fost atrasă de sporturile care îmbină forța,creativitatea,pasiunea cu disciplina, iar boxul mi-a oferit exact ceea ce căutam: un loc unde corpul și mintea lucrează împreună.

Povestea începutului

Îmi amintesc perfect: era vara anului 2004, iar împreună cu tatăl meu urmăream la televizor Jocurile Olimpice de la Atena. De mică am fost atrasă de tot ce însemna sport, fie că era vorba să îl practic, fie să-l urmăresc cu sufletul la gură. Până la vârsta de 10 ani, sportul însemna pentru mine, în primul rând, fotbalul. Eram îndrăgostită de momentele în care ieșeam afară și jucam fotbal ore întregi, fără să simt cum trece timpul.

Însă acea vară a adus o schimbare. Urmărind Jocurile Olimpice, am descoperit o lume mai mare, plină de sporturi pe care nu le mai văzusem până atunci. Stăteam lipită de ecran, trăind fiecare emoție și bucurându-mă de fiecare victorie, fie că sportivii erau români sau din alte țări. Și acum, dacă închid ochii, simt fiorul acelui moment: cu o bucurie nemărginită și cu ochii strălucind de visuri, îmi spuneam în gând – „Știu ce vreau să fiu când voi fi mare: vreau să fiu sportivă de performanță! Vreau să ajung pe podium și să-mi cânte imnul național!”

Poate că eram doar un copil atunci, fără să înțeleg pe deplin cât de greu este drumul spre performanță, dar acea dorință arzătoare nu m-a părăsit niciodată.

Anii de gimnaziu au fost pentru mine o perioadă de căutare și consolidare. Pe lângă fotbal, am practicat handbal, tenis de masă și șah, reușind să câștig medalii și să particip la competiții locale. Fiecare succes îmi întărea visul. Cu toate acestea, eram conștientă că realitatea nu era de partea mea: proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale foarte limitate și trăiam într-un sat aflat la peste 30 de kilometri de orașul Suceava, departe de orice club sportiv unde aș fi putut să mă antrenez serios.

Cu toate obstacolele, am continuat să cred cu toată ființa mea în acest vis. Așa că, fără să am o soluție clară în minte, am ales să merg mai departe și să dau la liceu, sperând că voi găsi o cale (aceasta este o altă poveste, pe care o voi spune într-un articol viitor). Dumnezeu mi-a fost alături și am reușit, cu eforturi uriașe, să trec peste fiecare an de liceu.

Și așa, în clasa a XI-a, pentru prima dată, boxul a apărut în viața mea – schimbând pentru totdeauna direcția drumului meu.

Primul contact cu boxul 

În viață, cele mai frumoase călătorii încep adesea cu pași nesiguri. Așa a fost și prima mea întâlnire cu boxul – o lume complet nouă, în care nu conta de unde vii, ci cât de mult ești dispus să lupți pentru cine vrei să devii.

Îmi amintesc perfect sentimentul: emoție, teamă, curaj amestecate într-un singur moment. Sala de antrenament nu era doar un loc plin de saci și mănuși, era o arenă a transformării. Acolo, fiecare lovitură, fiecare picătură de sudoare, fiecare căzătură și ridicare înapoi în picioare însemnau un pas mai aproape de cea mai bună versiune a mea.

La început, fiecare mișcare mi se părea greoaie. Mă întrebam dacă sunt făcută pentru asta. Dar apoi am înțeles: în box, ca și în viață, nu cei perfecți câștigă, ci cei care refuză să renunțe.

Primul meu antrenament nu m-a făcut să mă simt puternică – dimpotrivă, mi-a arătat cât de multe mai aveam de învățat despre putere. Și tocmai de aceea am ales să rămân. Pentru că adevărata forță nu vine din a lovi mai tare, ci din a-ți păstra inima neînfricată chiar și atunci când simți că ai obosit.

Primul contact cu boxul nu a fost începutul unui simplu hobby. A fost începutul unei lupte personale, a unui drum spre autocunoaștere, curaj și victorie asupra propriilor limite.

Primii pași sunt mereu cei mai grei, dar sunt și cei care te duc mai departe.

Primele antrenamente 

Când am intrat pentru prima dată într-o sală de box, am simțit că pășesc într-o lume nouă, necunoscută și, totodată, fascinantă. Pereții erau vechi și tapetați cu fotografii ale campionilor, sacii de box atârnau ca niște gardieni ai muncii grele, iar aerul era încărcat cu miros de sudoare și voință. Nu știam la ce să mă aștept, dar știam că locul acela mă provoca să devin ceva mai mult decât eram.

Primele antrenamente au fost o adevărată provocare. Nimic nu era simplu. Mișcările care păreau ușoare când le vedeam la televizor – jocul de picioare, garda sus, loviturile rapide – se transformau într-un dans obositor, o luptă permanentă cu propriul meu corp.

Antrenorul meu nu a fost blând. Știa că boxul nu iartă slăbiciunea, iar pentru a ajunge sus, trebuia să îmi călesc nu doar mușchii, ci și spiritul. De fiecare dată când simțeam că nu mai pot, vocea lui răsuna în sală: „Încă puțin! Încă o rundă! Adevărata victorie se câștigă când nu mai ai aer, dar nu renunți!”

Primele zile am mers acasă cu pumnii înțepeniți, cu picioarele grele și cu tot corpul dureros. Și totuși, în ciuda oboselii, mă simțeam vie. Fiecare picătură de sudoare era o dovadă că făceam ceva ce conta. Că eram pe drumul meu.

În scurt timp, am învățat să nu mă mai sperii de oboseală. Am înțeles că durerea e parte din proces. Că în fiecare antrenament pierdut cu mine însămi, câștigam o luptă mai mare: aceea de a deveni mai puternică decât am fost ieri.

Boxul nu mi-a oferit promisiuni ușoare. Mi-a oferit o oglindă: cine sunt acum și cine pot deveni, dacă am curajul să merg înainte.

Primele lecții învățate

În sala de box, am învățat repede că nu este vorba doar despre forță sau despre cine lovește mai tare. Primele lecții adevărate nu au venit din tehnica loviturii perfecte, ci din eșecuri, durere și perseverență.

Am învățat că în box, la fel ca în viață, nu câștigă întotdeauna cel mai rapid sau cel mai puternic, ci cel care refuză să renunțe. De fiecare dată când oboseam, de fiecare dată când simțeam că nu mai am aer și că brațele nu mă mai ascultă, mi se repeta acea lecție tăcută: Rămâi acolo. Luptă. Ridică-te încă o dată.

Am învățat să-mi gestionez frica. Prima oară când am intrat la sparring, am simțit emoții care m-au copleșit. Dar am înțeles mai tarziu că frica nu este dușmanul meu, ci un semnal că fac ceva important. Frica putea să mă paralizeze sau putea să mă focuseze – iar eu am ales să o folosesc ca pe un combustibil.

Am învățat și ce înseamnă respectul adevărat. Respect pentru antrenorul meu, pentru colegii mei de antrenament, pentru adversarii mei și, mai presus de toate, pentru mine însămi. Boxul mi-a arătat că adevărata forță nu vine din a dărâma pe cineva, ci din a rămâne demnă, indiferent de rezultat.

Fiecare zi în sala de antrenament mi-a predat câte o lecție despre disciplină, despre caracter și despre ce înseamnă să îți dorești cu adevărat ceva. Am învățat că progresul nu se măsoară doar în victorii sau în medalii, ci în tăcuta și constantă devenire a omului care lupți să fii.

Și poate cea mai importantă lecție dintre toate a fost aceasta: nu există scurtături spre visele tale. Există doar muncă, răbdare și credință.

Primul meci – Prima experiență oficială

Nu voi uita niciodată ziua în care am urcat pentru prima dată în ring la un meci oficial. Era o dimineață răcoroasă, dar eu simțeam că ard pe dinăuntru – de emoție, de teamă, de nerăbdare. Aveam mănușile strânse bine pe mâini și garda învățată prin sute de repetiții, dar în sufletul meu era haos: întrebări, îndoieli, dorință.

Privind ringul, totul părea mai mare, mai serios decât în timpul antrenamentelor. Zgomotul spectatorilor, luminile, antrenorii care dădeau ultimele indicații – toate aceste detalii m-au făcut să realizez că aici nu mai este vorba doar despre antrenament. Aici era o luptă reală, o bătălie în care urma să-mi testez nu doar abilitățile fizice, ci și inima.

Primul gong a sunat și tot ce învățasem a devenit clar: mișcă-te, apără-te, lovește, rămâi concentrată. Primele schimburi de lovituri au fost haotice, ca și cum timpul trecea altfel acolo, între corzile ringului. Îmi simțeam inima bubuind în piept, dar am continuat să lupt, să ascult din colț indicațiile antrenorului, să nu mă dau bătută.

Nu a fost un meci perfect. Au fost momente în care am greșit, momente în care am simțit oboseala mușcând din mine mai tare decât loviturile adversarei. Dar am rămas în picioare. Am terminat toate rundele cu fruntea sus.

La final, când arbitra a ridicat mâna învingătoarei și nu era a mea, am simțit o durere surdă în piept. Dar, în același timp, am simțit o mândrie greu de descris: reușisem să îmi duc lupta până la capăt.

Antrenorul meu mi-a zâmbit și mi-a spus:„Astăzi ai pierdut un meci, dar ai câștigat ceva mult mai important: ai învățat cum e să fii luptătoare.”

Și atunci am înțeles: nu trofeele te definesc la început, ci curajul de a urca în ring, de a lupta și de a nu renunța, indiferent de rezultat. A fost doar primul pas, dar era începutul drumului meu adevărat.

Cum a început să mă schimbe boxul

La început, boxul era pentru mine doar un sport – o nouă provocare, o șansă să-mi îndeplinesc visul de a fi sportivă de performanță. Dar, încetul cu încetul, fără să-mi dau seama, boxul a început să mă modeleze din interior.

Antrenamentele grele, momentele de epuizare, zilele în care simțeam că nu mai pot, toate acestea nu mi-au întărit doar corpul. Mi-au întărit și mintea. Am început să gândesc altfel: nu mai căutam scuze, nu mai vedeam obstacole, ci doar pași necesari spre ceea ce voiam să devin.

În sala de box am învățat ce înseamnă autodisciplina. Nu mai era suficient să vrei. Trebuia să și muncești, zi de zi, chiar și atunci când nu aveai chef, chiar și atunci când nu vedeai rezultate imediate.

Boxul m-a învățat să îmi gestionez emoțiile. Să nu mai reacționez impulsiv. Să îmi păstrez calmul atunci când lucrurile nu mergeau cum voiam.M-a învățat răbdarea. Puterea de a construi, pas cu pas, fără să aștept recompense rapide.

Pe măsură ce antrenamentele deveneau din ce în ce mai dificile, am început să descopăr în mine o forță pe care nu știam că o am. O forță care nu venea din mușchi, ci din suflet.

Fiecare meci, fiecare zi de antrenament era o oglindă: vedeam unde sunt slabă, unde sunt puternică, și mai ales vedeam cine devin.

În ring am învățat că nu există „nu pot”. Există doar „nu încă”.

Și poate că asta a fost cea mai mare schimbare: am început să mă privesc altfel. Nu ca pe o fată care avea vise frumoase, ci ca pe o luptătoare care avea curajul să le transforme în realitate.

Privind înapoi la primul meu contact cu boxul, la emoțiile primului meci și la toate lecțiile pe care le-am învățat, îmi dau seama cât de mult m-a transformat această alegere. Boxul nu mi-a schimbat doar traseul profesional, ci întreaga viziune asupra vieții.M-a învățat că visele nu sunt doar pentru cei norocoși, ci pentru cei care muncesc, care rezistă, care cred în ei chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face.

Am pornit de la un vis născut în fața televizorului și, pas cu pas, prin muncă și sacrificii, am început să îmi construiesc propriul drum spre acel podium la care visam copil fiind.

Dar povestea mea nu se oprește aici. Aceasta a fost doar începutul.În următoarele capitole voi povesti despre provocările întâmpinate, despre momentele în care am vrut să renunț, despre victorii, eșecuri și lecțiile grele ale drumului meu ca sportivă.Pentru că, așa cum am învățat în ring, fiecare luptă te pregătește pentru lupta următoare. Iar lupta mea abia începea.