Cum gestionez oboseala, accidentările sau eșecurile

Drumul în sportul de performanță nu este niciodată o linie dreaptă. Este presărat cu momente de euforie, dar și cu perioade de oboseală, accidentări, eșecuri și îndoieli. Din copilărie, sportul a fost o parte esențială din viața mea. Am ales să practic un sport pe care îl iubesc, însă această alegere a venit la pachet cu multe provocări pe care, la început, nu știam cum să le gestionez.

Am muncit până la epuizare, crezând că doar așa pot reuși. Am trecut prin accidentări care m-au ținut departe de sală și mi-au testat nu doar corpul, ci și răbdarea și încrederea în mine. Am pierdut multe meciuri și competiții, dar după fiecare cădere, am găsit în mine puterea de a mă ridica. Am învățat că cea mai mare luptă nu este cea din ring, ci cea cu propria mea minte.

Acest articol este o parte din povestea mea – despre cum am învățat să îmi ascult corpul, să văd accidentările ca oportunități de creștere, să transform eșecurile în lecții, să îmi antrenez mentalul și să mă bazez pe sprijinul celor care au fost mereu lângă mine.

1. Ascultă-ți corpul

Încă din copilărie, am fost mereu pasionată de sport. Alegerea disciplinei în care să mă dedic a venit natural, dar și cu provocări. La început, am crezut că pentru a ajunge la succes trebuie să muncesc non-stop, să mă antrenez din greu, fără să las loc de pauze. Fără informațiile corecte, în primii ani de antrenamente, am ajuns adesea la limitele epuizării, uneori chiar dincolo de ele. Credeam că doar așa voi reuși, că doar muncind mult voi ajunge acolo unde îmi doream.

Din păcate, acea dorință de a fi tot timpul în mișcare a venit cu un preț. Am trecut prin accidentări repetate, iar fiecare lovitură sau durere a fost un semnal pe care nu l-am înțeles la timp. Abia mai târziu am învățat cât de importantă este recuperarea, cum să îmi ascult corpul și să înțeleg când să fac o pauză. Cu timpul, am realizat că succesul nu înseamnă doar muncă continuă, ci și echilibru între efort și recuperare.

Această lecție a fost esențială pentru dezvoltarea mea nu doar ca sportivă, dar și ca persoană. Am început să îmi construiesc un program de antrenamente mai echilibrat, în care să includ și perioade de relaxare, și am învățat că, uneori, a face o pauză nu înseamnă a renunța, ci a te pregăti mai bine pentru următorul pas.

În primul rând, este esențial să înveți să îți asculți corpul. Oboseala, fie ea fizică sau mentală, nu apare din senin, și de cele mai multe ori este semnalul că ai depășit limita ta sau că ai nevoie de o pauză. Acum ,fiind sportivă de performanță, știu că este ușor să vrei să continui să îți împingi limitele, dar în realitate, recunoașterea semnalelor pe care ți le transmite corpul este cheia pentru a preveni accidentările și pentru a-ți asigura progresul pe termen lung.

2. Accidentările sunt o parte a călătoriei

De-a lungul carierei mele sportive, am trecut prin mai multe accidentări. Fiecare dintre ele a fost o provocare, nu doar fizică, ci și mentală. Atunci când te confrunți cu o accidentare, nu este doar corpul care suferă, ci și mintea ta. În momentele cele mai dificile, am avut gânduri care mă copleșeau – întrebări despre cum va arăta viitorul meu sportiv, dacă voi mai reuși vreodată să revin la forma la care eram și dacă voi putea să fac față provocărilor care urmează.

Cea mai grea luptă a fost cu mintea mea. Împotriva dorinței de a fi din nou activă și de a mă întoarce rapid in ring, am învățat să accept că, pentru a reveni mai puternică, trebuie să acord corpului meu timpul necesar pentru recuperare. A fost greu să accept pauza, mai ales că sunt o persoană care preferă să fie mereu în mișcare, dar am înțeles că o pauză bine gestionată este esențială pentru o revenire completă.

De fiecare dată când m-am confruntat cu o accidentare, am încercat să mă concentrez pe ceea ce pot controla: recuperarea corectă, lucrul cu specialiști și menținerea unei atitudini pozitive. Cu fiecare revenire, am devenit mai puternică, mai rezilientă și mai înțeleaptă. Am învățat că accidentările nu sunt sfârșitul drumului, ci o etapă care poate duce la o versiune mai bună a mea.

3. Eșecurile sunt lecții, nu obstacole

În primii mei 7-8 ani de box de performanță, am avut parte de multe eșecuri. Meci după meci, competiție după competiție, am pierdut, iar acele momente erau extrem de dureroase. A fost greu să accept că nu reușeam să câștig, să îmi văd împlinit. De fiecare dată când pierdeam, mă simțeam copleșită de frustrare, dar știam că nu pot să renunț. Trebuia să mă ridic și să merg mai departe. Mă întorceam la sală, încercând să las eșecul în urmă și să o iau de la capăt.

Chiar și atunci când am început să mă simt descurajată, am continuat să cred în visul meu și în puterea de a-l realiza. Fiecare pierdere era o lecție, o oportunitate de a învăța mai mult despre mine, despre ce trebuie să îmbunătățesc și despre cum să fiu mai bună. Asta m-a motivat să nu renunț, să continui să lupt.

După 9 ani de muncă, sacrificii și înfrângeri, a venit momentul meu de glorie – prima mea mare reușită internațională, când am devenit campioană europeană. Mulți au spus că am avut noroc, dar pentru mine, acel „noroc” a venit în urma unui drum lung, de 9 ani, plin de muncă continuă, disciplină, sacrificii și, mai ales, o luptă constantă cu mine însămi. Succesul nu a venit peste noapte, ci a fost rezultatul unei perseverențe neobosite și al încrederii că, indiferent de câte ori pierd, fiecare eșec mă apropie mai mult de succes.

4. Mindset-ul este totul

La un moment dat în cariera mea, am realizat că piedica cea mai mare nu era în exterior, ci în interiorul meu. Îmi dădeam seama că nu credeam suficient de mult în mine și că aveam multe credințe limitative. Fricile mă țineau pe loc, iar dubiile mă împiedicau să mă autodepășesc. Deși lucram din greu, simțeam că nu ajung niciodată acolo unde îmi doream, și asta se întâmpla pentru că nu aveam încrederea necesară în propriile mele abilități.

A fost momentul în care am decis să schimb ceva esențial: am început să fiu atentă la gândurile mele. Am învățat să îmi controlez mentalul și să elimin fricile și gândurile negative care mă împiedicau să avansez. Am început să folosesc tehnici de autosugestii și vizualizare, să mă concentrez pe progresul pe care l-am făcut deja, nu pe fricile care mă paralizau.

Lucrând cu mintea mea, am început să văd rezultate pe care nu le credeam posibile. Mentalitatea de creștere și încrederea în mine însămi m-au ajutat să îmi depășesc limitele. Am înțeles că, indiferent de cât de mult muncești, dacă nu ai mindset-ul corect, este imposibil să ajungi la succesul pe care ți-l dorești. Este un proces continuu, dar fiecare pas pe care îl faci spre un mindset pozitiv și sănătos aduce cu sine o creștere semnificativă.

5. Susținerea celor din jur

În drumul meu sportiv, susținerea celor dragi a avut un rol esențial, mai ales în momentele cele mai dificile – fie că era vorba despre un eșec, o accidentare sau pur și simplu despre o perioadă de lipsă de claritate și direcție. În astfel de momente, când îndoiala și nesiguranța își făceau loc în mintea mea, sprijinul lor a fost cel care m-a ținut pe linia de plutire.

Cea mai mare susținere am primit-o – și încă o primesc – de la prietena mea, care mi-a fost alături încă de la începutul carierei mele de sportivă de performanță. Interesul ei sincer, încrederea pe care mi-a oferit-o chiar și atunci când eu nu o mai aveam în mine însămi, au fost ancorele mele în perioadele în care totul părea să se destrame.

Un moment aparte a fost atunci când am trecut printr-o accidentare. Deși au existat momente în care m-am simțit singură, prezența și sprijinul celor dragi au făcut o diferență uriașă. Chiar și simplul fapt că erau acolo, că mă ascultau sau mă încurajau să nu renunț, m-a ajutat să trec mai repede peste acea perioadă dificilă și să îmi recapăt forța de a continua.

Am învățat că, deși lupta este personală și fiecare dintre noi trebuie să o ducă pe cont propriu, susținerea celor care cred în tine îți poate da puterea de a merge mai departe atunci când simți că nu mai poți.

Concluzie

Privind în urmă la tot drumul meu – cu efortul dus până la epuizare, cu accidentările care m-au învățat răbdarea, cu eșecurile care m-au călit și cu lupta constantă pentru a-mi întări mindset-ul – realizez că fiecare pas, fiecare căzătură și fiecare reușită au fost necesare pentru a deveni persoana și sportiva care sunt astăzi.

Am învățat că ascultarea propriului corp nu este un semn de slăbiciune, ci de inteligență. Că accidentările nu mă definesc, ci mă transformă. Că eșecurile nu sunt piedici, ci trepte spre visul meu. Că mintea mea este cea mai importantă unealtă pe care o pot antrena. Și că, fără susținerea celor dragi, drumul ar fi fost infinit mai greu.

Astăzi, știu că succesul meu nu este întâmplător. Este rezultatul a ani de muncă, de disciplină, de lupte interne și de iubire – pentru sport, pentru visul meu și pentru oamenii care au crezut mereu în mine.

Călătoria mea continuă, cu recunoștință pentru tot ce am trăit și cu încredere că tot ce va urma mă va face și mai puternică.