Când ne ținem pe noi înșine în corzi: Despre încredere, curaj și forța interioară în ringul vieții

De multe ori, oamenii privesc sportivii de performanță ca pe niște oameni fără frici, fără îndoieli, fără momente de slăbiciune. Dar adevărul este că, în spatele fiecărei medalii, fiecărui titlu și fiecărei victorii, există o poveste mult mai profundă – o luptă interioară, poate mai grea decât orice adversar din ring.

Am mai spus asta că pentru mine, boxul nu a fost doar un sport. A fost un drum spre mine însămi. Un drum care m-a forțat să mă uit în oglindă și să văd nu doar ce eram, ci și ce îmi refuzam să devin din cauza fricilor mele. Vreau să-ți vorbesc despre cea mai grea luptă a mea: lupta cu lipsa de încredere.

Am învățat pe pielea mea că în ringul vieții – și mai ales în ringul de box – cele mai grele lovituri nu vin întotdeauna de la adversar. Uneori, cele mai dure lovituri sunt cele pe care ni le aplicăm singuri: îndoiala, frica, lipsa de încredere în propriile forțe.

Am intrat în lumea boxului cu sufletul plin de visuri, dar și cu multe nesiguranțe. Ani de zile am dus lupte nu doar cu adversarele din competiții, ci și cu vocea din capul meu care îmi spunea că „nu sunt suficient de bună”, că „poate nu e pentru mine”, că „nu o să ajung niciodată la nivelul celor mai buni”. Acea voce era, de fapt, cea mai periculoasă adversară. Nu o vedeam, nu o puteam învinge cu pumnii, dar era acolo mereu, gata să-mi taie aripile exact când începeam să prind curaj.

Lipsa de încredere – adversarul invizibil

Când am început să practic boxul, nu-mi lipsea dorința. Aveam visuri mari, ambiție și o dorință sinceră de a reuși. Dar în spatele tuturor acestor lucruri se ascundea o voce mică, dar puternică, care îmi spunea că poate nu sunt suficient de bună. Că poate boxul nu e pentru mine. Că nu voi reuși niciodată să fiu ca cei pe care îi admiram.

Ani la rând, această voce m-a ținut pe loc. Am pierdut meciuri nu pentru că eram mai slabă fizic, ci pentru că eram mai slabă mental. Îndoiala s-a strecurat în fiecare decizie, în fiecare mișcare, în fiecare moment în care aveam nevoie de claritate și încredere. Și, din păcate, nu e ceva ce se vede prin statistici – dar făcea toată diferența.

În box, totul începe din interior. Poți să fii cel mai bine pregătit fizic, să ai strategie, forță, tehnică – dar dacă nu crezi cu adevărat în tine, corpul nu va asculta. Vor fi ezitări, vor fi momente în care te oprești exact când ar trebui să continui, vei sta în gardă când ar trebui să lovești,vei simți ca vrei să renunți.

Au fost momente în care simțeam că am tot ce-mi trebuie ca să câștig – dar pierdeam. De ce? Pentru că, în adâncul meu, încă purtam poveri: frica de eșec, frica de a nu dezamăgi, frica de a nu fi „destul”. Până când n-am avut curajul să mă uit în ochii propriilor frici și să lucrez cu ele, nu am reușit să trec într-adevăr la următorul nivel.

Frica de a fi, de a simți, de a face

Ce mi-a lipsit, de fapt? Curajul de a fi EU – cu tot ce sunt. Mi-era teamă să simt. Mi-era teamă să pierd. Mi-era teamă să arăt slăbiciunile mele, pentru că am fost învățată că în sport, și mai ales în box, trebuie să fii tare tot timpul. Dar tocmai această mască m-a slăbit.

Am învățat, în timp, că forța adevărată nu înseamnă absența fricii, ci curajul de a merge mai departe în ciuda ei. Că e ok să simt. Că e ok să am momente în care mă îndoiesc. Dar ceea ce contează este ce aleg să fac în acele momente.

Curajul de a fi, a simți și a acționa

A fost nevoie de un punct de cotitură. De un moment în care să recunosc că nu antrenamentele suplimentare erau cheia, ci antrenamentul mental. A trebuit să învăț să simt din nou – să simt furia constructivă, determinarea, bucuria luptei, plăcerea de a fi acolo. Să nu mă mai tem de eșec, ci să-l accept ca parte din proces. Să-mi dau voie să fiu vulnerabilă, pentru că doar așa puteam deveni cu adevărat puternică.

Mi-am amintit de prima mea mare victorie, după ani de muncă, după înfrângeri dureroase. N-a fost întâmplare. A fost rezultatul muncii nu doar în sală, ci și cu mine. Am început să-mi schimb gândurile, să-mi observ convingerile limitative și să le înlocuiesc cu credințe care mă susțineau. Nu a fost ușor. Uneori, cea mai grea luptă era cu mine însămi, cu vechea mea versiune.

Punctul de cotitură

Totul s-a schimbat când am început să lucrez nu doar cu corpul meu, ci și cu mintea mea. Am început să-mi observ gândurile, să înțeleg cum îmi sabotez singură parcursul. Am început să pun întrebări: De ce nu cred în mine? De ce mă tem de succes? Ce mă reține cu adevărat?

Răspunsurile nu au fost comode, dar au fost eliberatoare.

Mi-am dat seama că până când nu voi avea încredere în cine sunt, nicio medalie nu mă va face să mă simt completă. Și, paradoxal, abia atunci au început să vină și rezultatele. Prima mare victorie internațională a venit după 9 ani de muncă. Dar n-a fost doar rezultatul antrenamentelor. A fost rodul unei lupte cu mine însămi, cu toate fricile și convingerile care mă țineau pe loc.

Forța interioară nu se naște din talent, ci din decizie

A fi de neoprit nu înseamnă a nu pierde niciodată. Înseamnă să nu te oprești. Să decizi, zi de zi, că vei merge mai departe. Să te ridici de fiecare dată, mai înțeleaptă, mai pregătită, mai aliniată cu visul tău. Forța interioară vine din decizia de a nu renunța la tine, chiar și când nimeni nu te înțelege, chiar și când pare că totul e

împotriva ta.

Boxul m-a învățat că, de cele mai multe ori, ceea ce ne ține pe loc nu este lipsa de oportunități sau de resurse. Este lipsa încrederii, lipsa curajului de a ne asuma cine suntem cu adevărat, lipsa forței de a ne elibera de gândurile care ne sabotează.

A fi de neoprit înseamnă a nu te abandona

Astăzi, când privesc în urmă, nu mă definesc victoriile sau înfrângerile. Mă definește procesul. Mă definesc toate momentele în care am vrut să renunț și n-am făcut-o. Toate diminețile în care m-am trezit obosită, îndoindu-mă de mine, dar tot am mers la sală. Toate momentele în care am fost căzută și m-am ridicat.

A fi de neoprit nu înseamnă să nu cazi niciodată. Înseamnă să nu te oprești din mers. Să continui, chiar și când doare. Să ai curajul să crezi în tine, mai ales când nimeni altcineva nu o face.

Astăzi, știu că sunt de neoprit

Nu pentru că nu mai am frici. Le am. Dar nu mă mai definesc. Am învățat să le privesc în față, să le ascult și apoi să le las în urmă. Astăzi, cred în mine. Cred în munca mea, în procesul meu, în povestea mea.

Și dacă ai ajuns să citești asta, vreau să știi ceva: forța ta interioară este acolo, chiar dacă acum pare ascunsă. Nu ai nevoie să fii „fără frică”. Ai nevoie doar să nu te mai abandonezi pe tine.

Dă-ți voie să fii. Dă-ți voie să simți. Dă-ți voie să faci. Și vei deveni de neoprit.

Și tu poți deveni de neoprit

Scriu aceste rânduri nu doar pentru sportivi, ci pentru oricine simte că ceva îl ține pe loc. Lipsa de încredere, lipsa curajului, lipsa forței interioare – toate acestea nu sunt defecte. Sunt doar semne că încă nu ți-ai descoperit pe deplin puterea.

Crede-mă, nu ai nevoie să fii perfect. Ai nevoie doar să nu renunți la tine.

Fii curajos. Fii sincer. Fii TU. Și vei deveni de neoprit.