Profu’ Durere… ce nu ne învață școala, dar învățăm pe piele noastră.

Când eram copil, îmi imaginam că lecțiile importante se învață din manuale, din ceea ce ne spun profesorii la școală sau părinții acasă. Dar în timp am descoperit că viața are un profesor aparte, care nu folosește tabla, ci realitatea. Nu are un catalog, dar îți dă cele mai grele teste. Îl cheamă Profu’ Durere.

Școala nu te învață cum e să te ridici de jos după ce ai fost făcut praf în ring – la propriu și la figurat. Nu te învață cum să îți aduni bucățile sufletului când ai pierdut al zecelea meci la rând, când toți încep să creadă că „nu e de tine” și poate începi și tu să crezi asta. Școala nu îți spune cum e să vezi cum se năruie visul tău de campioană în fața ochilor tăi, după ani de muncă, pentru că ai fost accidentată și trebuie să o iei de la zero.

Dar Profu’ Durere e acolo. Și în momentele alea, când ai putea renunța, el te întreabă:„Ce faci acum? Te plângi sau înveți?”

Lecții cu preț de lacrimi, sânge și nopți nedormite

În toți anii mei de box, nicio victorie nu m-a învățat mai mult decât eșecurile. Am pierdut meciuri pe care le pregătisem luni întregi. Am avut accidentări care m-au scos din joc, fix când eram pe val. A trebuit să învăț ce înseamnă răbdarea, acceptarea și disciplina, chiar și când nu aveam chef, speranță sau direcție.

Durerea fizică – da, am simțit-o. În oase, în mușchi, în fiecare respirație din timpul antrenamentelor grele.

Dar mai ales, durerea mentală – îndoiala de sine, frica de eșec, tăcerea atunci când ai nevoie de susținere, vocea aia din cap care îți spune că poate nu ești făcută pentru asta.

Uneori, cea mai grea luptă nu e cu un adversar, ci cu vocea din tine care îți spune că nu mai poți.

Și totuși, am învățat. Am învățat că durerea e un semnal – nu că trebuie să te oprești, ci că ești pe drumul schimbării. E semnul că te dezbraci de cine ești ca să devii cine poți fi.

Lecția cea mai dură, dar și cea mai valoroasă

După 9 ani în care am muncit, am căzut, m-am ridicat și am continuat să cred, am devenit campioană europeană. Dar ce nu se vede în acea medalie e faptul că am intrat în acel campionat cu dureri mari la un genunchi pe care le aveam de peste un an. Trupul îmi spunea să mă opresc, dar inima mea nu putea renunța.

Credeam prea mult în visul meu. Luptam nu doar cu adversarele, ci și cu durerea din mine, cu frica, cu oboseala, cu tot ce-mi spunea că „nu acum”.

Durerea îți șoptește să te oprești. Visul îți strigă să mergi mai departe.

Și totuși, am continuat. Am tras de mine meci după meci, iar în finală, când am auzit decizia în favoarea mea, durerea a dispărut. În acel moment, nu mai conta nimic altceva. Am sărit cu genunchii la piept, fără să mai simt nicio înțepătură. Gustul victoriei a fost mai mare decât orice durere fizică. A fost dovada că atunci când crezi cu adevărat în ceva, când refuzi să renunți, chiar și durerea se pleacă în fața visului tău.

Nu devii campion în ziua meciului. Devii campion în zilele când lupți cu tine, când doare, când nimeni nu vede.

Dar o altă luptă grea a venit la 3 ani după acel titlu european. De data aceasta, lupta a fost una lungă și tăcută, în spatele reflectoarelor. O operație la genunchi m-a ținut departe de ring timp de aproape un an întreg: 6 luni de recuperare și alte 6 luni de antrenamente intense. Primele săptămâni au fost groaznice – durerea fizică era greu de suportat, iar lipsa de mobilitate mă făcea să simt că nu mai sunt eu.

Dar poate și mai grele au fost durerile mentale și sufletești. Am trecut prin stări apăsătoare, îndoieli, frici. Îmi pierdusem încrederea în mine, în potențialul meu. Nu mai știam dacă voi mai putea reveni vreodată la nivelul pe care îl atinsesem. Mă simțeam blocată între cine am fost și cine voiam să mai fiu.

Corpul cade. Mintea te ridică. Inima te duce mai departe.

Și totuși… nu am renunțat.

La exact un an după operație, am revenit în ring. Am luptat, am simțit din nou flacăra din mine aprinzându-se. Și nu doar că am concurat, dar am devenit vicecampioană mondială. O medalie obținută în urma a cinci meciuri top din cariera mea sportiva.Nu a fost doar un rezultat sportiv, ci un simbol al revenirii, al răbdării, al rezistenței.

Acea experiență mi-a arătat că revenirea e posibilă, chiar și când nu mai crezi. Că durerea, atunci când nu te oprește, te întărește. Și că, uneori, victoriile cele mai mari se câștigă nu în ring, ci în suflet.

De fiecare dată când am vrut să renunț, mi-am amintit: nu se moare din durere, dar se moare din abandon. Nu poți controla ce vine spre tine, dar poți alege cum răspunzi. Și am ales să lupt. Să devin mai puternică.

Să transform durerea în combustibil.

Revenirea nu e o întoarcere. E o reinventare.

Astăzi și mâine – cu aceeași mentalitate

Astăzi sunt încă în mijlocul drumului. Sunt sportivă de performanță și simt pe pielea mea, zi de zi, că durerea e parte din proces. Fie că e vorba de antrenamentele grele, de recuperările după accidentări sau de lupta cu gândurile mele, Profu’ Durere încă îmi predă lecții. Și nu mă plâng. Dimpotrivă – le primesc cu inima deschisă, pentru că știu că ele mă formează.

Încă simt că mai am multe de realizat în sportul pe care îl iubesc. Vreau să mai simt adrenalina competițiilor, focul din ring și bucuria muncii răsplătite. Dar știu că tot ce trăiesc acum mă pregătește pentru ceea ce urmează: să devin un ghid pentru alții. Vreau ca, într-o zi, să fiu ceva mai mult decât un antrenor pentru sportivii tineri, să-i ajut să își înțeleagă propriile lupte interioare și să le dau curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când doare.

Eu nu lupt doar pentru mine. Lupt pentru visul meu și pentru toți cei care vor veni după mine.

Durerea nu dispare. Dar înveți să o respecți, să o folosești, să crești prin ea. Iar dacă eu pot face asta, știu că și alții pot. Iar într-o zi, le voi spune asta și lor – nu dintr-o carte, ci din propria mea poveste.

Durerea te schimbă. Alegerea ta este dacă o lași să te definească sau să te ridice.